Aneurysm

Merci ca cititi.
Next dramatic, bla bla bla. p p p platypus. Enjoy

Chapter 22
Ploaia imi uda umerii goi, si totusi nu as fi oprit stropii mari pentru nimic. Imi furau concentrarea, mi-o directionau spre lucruri banale, incercand sa scap de imaginea mamei, cu mainile asezate cruce pe piept, cu ochii vinetii si gura schimonista spasmodic, intr-un unghi de groaza si furie moderata, cu pielea alba, imbatranita de urmele sangeroase ale vremii, si chipul brazdat de riduri, cu ochii intredeschisi, parca invinovatindu-ma de crima careia ii fusesem victima , de crima propriei mele persoane, de crima lui Boddah si a ceea ce incercasem sa fiu fara ea.
M-am asezat la umbra vechiului stejar care imi adapostise umbra multe zile din viata mea, cand inecat de izul gros pe care mama il raspandea, alergam cu vantul in urma mea, si vroiam sa tip, dar gatlejul imi era uscat, si atunci ma prabuseam, sub crengile batrnului meu prieten... Incercam sa plang, dar nu vroiam sa topesc linistea sacra... Si priveam helesteul din apropiere, gandindu-ma ca era alcatuit din lacrimi, din lacrimile sincere ale unor simpli muritori... Iar ca sa nu sece, ma aplecam deasupra lui, privindu-mi inspaimantat reflexia stravezie in apa curata, si imi revarsam lacrimile, ca un potop, plangand in hohote.
L-am privit pe Dorian cum sapa supus, chiar langa helesteu. Vantul ii flutura parul negru, starnind miresme intunecate. Ma privea la intervale regulate, cu lopata in mana, privind parca prin mine, prin mintea mea, si isi misca crestetul parca ametit, intorcandu-se spre groapa dreptunghiulara.
Biserica nu admitea ca un preot sa participe la cea din urma slujba pentru un om care isi luase singur viata. Nici nu incercasem sa induplec pe vreunul dintre ei. Mama vroia sa moara singura, si chiar daca catolicismul ar fi permis o slujba pentru oamenii murdari, ca si mama, oricum pacatele ei nu puteau fi spalate atat de usor. Ajunsesem la momentul in care nu credeam in Dumnezeul despre care Iris imi vorbise.
Si imi era dor de Iris. De Iadul din ochii ei. M-ar fi ajutat sa uit, sa uit ca Wendy a existat vreodata, sa uit ca eu am traiat aceasta viata odata, sa imi topesc trupul in mainile ei , si apoi sa ma las purtat in lumea focului si a intunericului, sub privirea ei protectoare si plina de obscur. Poate asta ar fi fost o cale sa uit de Boddah.
Incercam sa nu privesc sicriul negru, asezat pe iarba uda, cu catifeaua albastra iesind inafara si dezvaluind din nou pielea alba si palida a mamei.
-E gata, sopti Dorian, privind in departare. Am terminat, Kurt.
Am privit-o din nou pe mama si toata viata incepu sa mi se deruleze prin fata. Viata mea era legata de ea si nu puteam sa contest.
Tu reprezinti pentru mine un ingeras. am gandit fara sa vreau, si m-am apropiat sfios de ea, cu lacrimile straduindu-se sa nu tasneasca. I-am atins ochii cu mainile tremurand, incercand sa ii inchid pleoapele. I-am luat mana alba si rece, parca inghetata, si am dus-o la gura, incalzind-o cu respiratia mea sacadata, udand-o cu cele dintai lacrimi care imi pasisera pe obrazul aspru de gerul iernii.
M-am departat repede, dintr-o data, parca ars, si am inchis cu grija capacul, cu un scartait scurt. Inchideam astfel, pentru totdeauna poate, viata mea in tarana neprietenoasa, gasind-o ca o scapare din abisul in care cazusem. Si nu mai stiam cum sa plang.
Dorian apucase franghiile din spate, iar eu pe cele din fata. Am coborat usor sicriul in groapa de langa helesteu, privind cum
(viata mea, unica viata pe care o stiam)
mama intra in tarana, spre a nu se mai intoarce niciodata.

De cate ori am zis oare ca descrii foarte frumos ?
Mi-a placut mult cum ai incheiat.
Pai...nu prea stiu ce sa zic. :-?
Sa vedem ce sa intampla mai departe, next ?:o3

Chapter 23
Imi era dor de Iris.
Straduinta mea de a uita de existenta sangeroasa a mamei, directiona simturile lui Boddah, spre unicul gand care se mai ridica in ceata viselor mele. Si totusi nu vroiam sa ma intorc la ea. Simteam ca ma apropii cu pasi inceti, dar siguri, de fericirea de care imi era atat de frica, si nu as fi suportat sa il vad pe Boddah, desi atat de infricosator, prabusindu-se in mine, si peste mine.
Imi priveam in liniste vechiul pat, din scanduri tari de ulm, cum isi intinde bratele spre mine, incalzindu-ma cu izul de levantica pe care mama il folosea intotdeauna pentru lenjeria mea. Dorian isi improvizase un pat langa mine. Niciunul nu vroiam sa intram in camera mamei. Ar fi fost ca o profanare. Si totusi il simteam fericit. Nu mi-a spus-o, dar stiam, pentru ca ochii spalaciti emanau stralucire.

*

Urma sa imi cunosc tatal. Sa il cunosc dincolo de integramele completate intotdeauna cu creionul si posterele invechite cu The Beatles, sa il cunosc asa cum a parasit-o pe mama, cum a lasat-o afundata in negura din care nu a mai reusit niciodata sa iasa.
Am privit inca o data adresa mazgalita de mana neindemanatica a mamei, profilandu-se pe hartia mototolita. Am intrat pe Jackson Street, cu ploaia in urma mea, afundandu-mi mainile in buzunarele jachetei. Ploaia se intetise, si nu priveam decat absent in jurul meu.Parul imi acoperea intreaga fata si nu ma straduiam sa il dau la o parte decat cand citeam numarul locuintelor. 100, 101...
Am strans din pumni si am scos scrisoarea mamei din buzunar. M-am apropiat solemn de usa masiva, si am apasat incet butonul ud al soneriei.Inainte sa imi dau seama ca inima imi batea neregulat, cu reflexe stranii in capul meu, ma cuprinse un sentiment puternic de deja-vu.
Prin geamul fumuriu,am putut distinge buclele rosii, eclipsand focul
(Iadului)
si inainte ca usa sa se deschida, m-am auzit murmurand:
-Iris...
Intr-un acces involuntar, am ascuns hartia mototolita in buzunarul jachetei, privind-o fix , si totusi perplex. Avea fata rosie , convulsionata. Ochii ii erau stinsi.
Lasa ochii in jos si sopti aproape neauzit:
-Ce cauti aici, Kurt?...
Nu i-am raspuns. Nu ii puteam spune ca il caut pe tata.
Mintea mea nu mai stapanea in acel moment. Zarea imi era cladita din impulsuri. Boddah se prabusise, in afara fericirii.
-Kurt, trebuie... trebuie sa iti spun ceva...
-Stiu, am spus sec, privind interiorul intunecat al vestibulului.
-Stii? Aproape ca izbucni Iris. Kurt, nu stiu cum s-a intamplat... Vom gasi o solutie, promit... nu stiu, chiar si... nimeni nu mai stie, nu?
-Nu. Tatal tau nu stie inca?...
-Oh, Doamne, nu i-as spune niciodata asa ceva ! M-ar omori in bataie. Si mai ales daca ar sti ca vreau sa avortez. El e foarte precis cu religia si credinta, si...
-Sa avortezi? Am spus cu un nod in gat.
Iris ma privi uimita, cu pupilele dilatate si isi intoarse privirea brusc, soptind:
-Sunt insarcinata, Kurt...


=)))

E incest ? =))
Ce interesant. ) Imi place. Ai descris genial ca deobicei.
Pai, pune next, ca sa vedem ce mai fac Kurt si Iris. ;

Next dramatic, urmand sa urmeze unul si mai dramatic!

Chapter 24
Am privit-o o clipa.
Din ochi i se revarsau siraguri negre de perle. Isi ridica incet capul din pamant, tremurand, si incerca sa ma fixeze cu o privire hotarata, prefacuta si puterinca, ridicandu-si ochii peste masura si lasand sa i se vada buzele palide, invinetite, simtind dorul rosetii ucigatoare. Dar privirea i se prabusi iar si Iris izbucni in lacrimi. Isi aseza capul pe pieptul meu, cu unghiile inclestate adanc in carnea mea, parca vrand sa muste din mine, sa imi ia viata spre a o implanta in venele unui...
-Copil? Aproape ca am tresarit.
Iris ma privi vinovata, cu ochii negri inca in lacrimi. Am simtit un fior pe sira spinarii si nu am mai asteptat sa raspunda. Am desprins-o usor din bratele mele si am fulgerat-o cu o privire fantomatica, parca in vis...
-Iris, e imposibil...
-Stiam ca o sa zici asta, mormai Iris uitandu-se in gol. Stiam, si nu am vrut sa iti spun. Pentru ca simt ca... aceasta... chestie, continua ea atingandu-si puternic pantecele, va crea o distanta intre noi pe care nu o vom mai depasi niciodata... tu... intelegi ce vreau sa zic?
-Nu.
-Kurt !
-DA!
-Ce nu intelegi?
-Chestia cu distanta.
-Esti incredibil...
-Iris... Tu nu stii ce stiu eu... ce simt eu, adica...
-Adica ce stii?
-Tatal tau e acasa, Iris?
Dintr-o data se auzi o pufnitura, si Lenland Fradenburg se intoarse cu fata palida, ca de ceara, scapand creionul cu care completa integrame in living, din mana stanga.
-Kurt, mormai el. Ce te aduce pe- aici , Kurt? Adauga el, schitand un zambet fals.
-Mama, am raspuns clar, hotarat, privindu-l fix.
I-am intins hartia mototolita din buzunarul jachetei. Simteam respiratia arzadoare, sacadata a lui Iris, ridicandu-mi parul de la ceafa, si ea inganand cuvinte fara sens, strangandu-ma puternic de brat. Imi lasa urme adanci, adanci...
Citind scrisoarea, fata lui Lenland se congestiona treptat, albindu-se din ce in ce mai tare. Ramase cu gura deschisa, privind cand la mine, cand la Iris. Ochii i se umplura de lacrimi si scapa scrisoarea din mana.
-Tata? Sopti Iris, inabusind un strigat.
Lenland o privi cu ochii impaienjeniti, printre lacrimile care ii curgeau siroaie pe obraji si se lasa usor, moale, pe sofaua verde din living, continuand sa o fixeze pe fiica lui.
-Iris, trebuie sa iti spun ceva, incepu el, balbaindu-se.
Iris ma stranse mai tare de brat, strangandu-si buzele.
-Oamenii fac uneori greseli... Stii, greseli pe care le regreta... le regreta toata viata si totusi niciodata nu pot scapa de ele, de amintirea lor...Intr-o asemenea situatie sunt si eu... si ma caiesc...Oooh, Iris, nu stii cat as vrea sa nu fi facut ce am facut...
-Tata ! aproape ca izbucni Iris.
-In facultate am avut o iubita. La vremea aceea era mai mult de atat... eram pregatit sa traiesc alaturi de ea pentru totdeauna. Am ales, in orice caz, celibatarul. Era mai simplu si fara multe neintelegeri... pana ea mi-a daruit un copil... nu eram pregatit pentru asa ceva... noi nu eram... asa ca am plecat. Ca un las, ca si cum as fi avut oricand dreptul... am plecat. Si am lasat-o pe Wendy singura cu Kurt si...
Iris isi desprinse usor degetele de pe bratul meu, inabusind un tipat de groaza.
-DE CE IMI SPUI TOCMAI ACUM? Urla ea.
-Iris, intelege...Acum a fost si Wendy... si cand l-am vazut pe Kurt atunci... stiam ca... stiam ca e o parte din mine si nu am vrut... Dar, Iris, crede-ma , regret nespus greseala pe care am facut-o atunci!
-Kurt nu este o greseala, mormai Iris printre dinti, cu ochii infierbantati si pumnii stransi.
-Ba da, am spus eu si Lenland in cor.

Kurt nu e o greseala.
Ok si acum ce o sa faca ?
Chiar ca sunt curioasa ! Esti regina drameeeeei :>
Pune repede next.
Aaa ba nu, trebuie sa iti zic : ai descris frumos.
Asa, acum pune next.

Vai, ce familion !
Toti sunt rude. =)) Acum ce o sa faca cu copilul ?
Adica, e semi-incest nu ? Eu sunt tampita...Ai descris frumos.
Oricum, next.

Smara pune next lung, dramatic, bla bla bla x 3.
Asta este ultimul capitol, urmeaza probabil, din bunavointa Domnului si a baloanelor si un epilog,sper. SPER.
Enjoy.

Chapter 26
Imi spuse raspicat, cu ochii rosii inecati de ura si durere ca vrea sa o omoare pe Odile Deveraux. Pentru toate lacrimile pe care le-a varsat sufletul lui, pentru toate visele pe care i le ucise plecand in acea zi indepartata de mai, cu soarele in fata, fara sa se uite vreo clipa in apoi, cu lumina parca orbind-o. Se vedea pe sine stand stingher in fata orfelinatul cu ferestre sparte, auzind printre injurii cateva cuvinte de incurajare de la Maria. Atunci fusese prima data cand a plans de cand se stia. Si nu se mai putea opri. Nu se mai putea opri stiind ca mama lui, mama lui cea cu ochi verzi ca de cristal, va ramane singura intr-o lume, despre care ea ii spuse ca „era neagra si necurata, si niciodata satisfacuta”, fara sprijinul lui. Da, isi facea griji pentru ea. Isi facea griji pentru femeia care ii distruse viata, lasandu-l sa se zbata singur in ghearele nedreptatii si ale suferintei, si de multe ori se intrebase unde e Odile. Era sub aceeasi luna cu el. Acelasi cer ii veghea pe amandoi. Si totusi stelele nu erau de ajuns, pentru ca cea mai importanta stea era aruncata la intamplare pe un cer intunecat. Si nu o mai gasea niciodata.
Desi imi zise ca singurele amintiri frumoase din viata lui erau legate de Odile si de surasul ei bland in lumina soarelui palid de septembrie, era hotarat sa o omoare. Sa o omoare cu sange rece, asa cum ea ii omorase sufletul cand plecase. Si nu puteam sa il opresc.

*

Lenland are de gand sa ii sporeasca suferinta, dupa cum imi spuse Iris. Vrea ca eu sa dispar, intr-o umbra de praf de pusca, sa pasesc in abis si sa nu ma intorc niciodata. Pentru ca eu nu sunt fiul lui, nu sunt nimic decat cel care a stricat armonia si conexiunea din familia lor, intrand peste ei cu indrazneala, furandu-le fericirea care nu existase niciodata. Urma sa sfarsesc legat de aceeasi funie cu Odile, cu mainile impreunate, fara sa ne stie nimeni, nici macar a lor constiinta. Si lacrimile sa sece odata pentru totdeauna.
Sunt pregatit sa mor, in fond. Existenta mea nu este altceva decat un vis tragic, fara un protagonist, doar ploaia si Boddah, doar Boddah si ploaia. Simt junghiul batranului Boddah peste tot in sufletul meu, ca o amenintare post mortem a lasitatii mele, pentru faptul ca am de gand sa cedez fara lupta, sa mor fara lacrimi. Dar adevarul e ca sunt obosit.
Insa este si copilul. Cel pe care Iris il poarta in pantece, cu amprenta suferintei noastre impreuna, si sunt sigur ca odata ce as privi in ochi lui negri, as resimti fiorul rece pe care il incercasem intr-o iarna aspra, cand ochii ei imi inundasera retina cu cioburi negre. Si asta mi-ar da puterea sa aflu cine sunt defapt, sa stiu care suflet este al meu, sa inteleg existenta unui om fara suferinta ca scop principal, si mai ales, sa scap de Boddah si de amintirea lui. Asta reprezinta incununarea tuturor incercarilor pe care le-am condus intr-o viata prea lunga pentru un om atat de scurt, o viata prea alba pentru un om atat de negru. Si vreau sa traiesc acum, dupa doar cateva secunde de la hotararea de a muri, nu pentru Iris, nici pentru mine, nici chiar pentru Boddah cel inspaimantator, ci pentru el, pentru copilul care urmeaza sa se nasca si sa cucereasca prin fiinta arzatoare, sa il vad cum creste si devine parte din amandoi, devine produsul suferintei a doi oameni care se temeau de fericire, care in lipsa curajului alesesera sa isi omoare incet, dar sigur, ultimele suflete si impulsuri umane care salasluiau in adancuri.
Dar Iris e sora mea. Sange din acelasi sange cu mine. Nu o vad ca pe o sora, dar stiu ca odata ce copilul se va naste si sufletul meu se va trezi la viata dupa o lunga perioada de hibernare, Iris va ajunge la punctul in care o voi privi cu scarba, ca pe o criminala, pentru ca lasase sa se intample asa ceva si nu m-a oprit la timp. Si stiu ca si ea ar simti la fel. Iar atunci, copilul ar trai intr-un mediu plin de ura si durere, si va deveni un al doilea „noi”, spre a sfarsi la fel de tragic, si cu constiinta la fel de zbuciumata ca si parintii sai. Si nu as suporta pentru nimic, ca sangele meu, dar mai ales sangele nostru sa se incarce intr-un copil care sa treaca prin acelasi fior continuu ,permanent pe care eu si Iris il simtim si acum. Iar amintirile vor reveni, si nu vom putea continua astfel la nesfarsit. Cauza este moarta.
Iar acum Iris se apropie de mine si isi aseaza mana tremuranda in poala mea, privind ingrozita peste umar, la cuvintele care se profileaza de atata timp pe o hartie veche, si Boddah este udat de lacrima ei. Ma strange de mana puternic si se aseaza alaturi de mine.
-Kurt, eu...
Urechile imi tresalta chinuite la apelativul pe care ea il foloseste, caci au invatat sa pretuiasca fiecare cuvant pe care Iris il spunea pentru mine. Este o binecuvantare sa aud cum vorbele i se aduna valuri peste buzele infinit de rosii, si ma priveste cu ochi vinovati, parca temandu-se sa nu o cert.
-Eu nu pot asa, spunem amandoi simultan, iar Iris schiteaza un zambet scurt.
-Ce e de facut?
O privesc in tacere, cu intrebarea inca suspendata pe buzele mele. Isi inalta ochii catre tavan si ii tine inchisi o clipa, muscandu-si buza de jos.
-Sa ne sinucidem impreuna. Vrei?
In minte mi se profileaza visul pe care l-am trait, si intunericul din el. Umbrele si fantasmele mortii par acum mai vii ca niciodata, si totusi...
Nu sunt trist. Plec din aceasta lume tanar, in culmea gloriei, stiind ca nu voi gasi lacrimi, ci doar foc, focul din parul ei rosu, lasand in urma visul meu; dar visul are un final fericit. Las in urma mea cele mai frumoase clipe, stiind ca Iris va fi cu mine si cu Boddah de acum pentru totdeauna, iar copilasul nu va avea de suferit de pe urma noastra. Si aproape ca ma simt fericit. Fericirea de care imi era atat de frica, ma face acum sa vreau sa zambesc. Dar nu vreau ca scopul din visul nostru sa fie regustarea fericirii, deci sunt pregatit sa mor. Chiar daca moartea mi-o imaginam in singuratate, pe bratele armelor si ale bauturii, Iris mi-a propus o moarte fericita, mai mult decat imi puteam imagina.
Si sunt pregatit. Sunt pregatit sa dorm un somn vesnic, dar fericit.
Vreau sa rad. Si in sfarsit, pot. Pot sa rad si o privesc pe Iris cu ochi blanzi si mai albastri ca niciodata. Pe buze mi se contureaza un singur raspuns.
-Da.

Aprile 1994

Mie mi-a placuuuut ! Acum pui un ditai epilogul !
Eu nu vrea sa se termine, cum iti mai zic eu acum ca ai descris frumos ? =((
Pai, a fost un FF genial. Si nu stiu ce altceva sa mai zic...
Vino cu unul nou. :>

Multumescu-ti tie , enorm de deseapta Strudi, care m-a pus sa citesc acest fic minunat ^^
Smaruco:o3 cum mama naibii ai reusit sa scri asa un fic ?:o3
Si de ce se termina ma *straight face*?
Eu nu vreau ca Kurt sa moara , nici Iris :o3
Sa mai traiasca , please:o3
fa-o pentru o noua cititoare =]](me)


PS: citindu-ti ficul mi s-a facut pielea de gaina de 2 ori ! :]]

SMARAAAAAAAAAAAAA ! DE CE IMI FACI ASTAAA ?
Mei ! Mei ! Vrei sa plang aici ?
A fost un FF demn de intrat in cartile de istorie. Si numele meu va fitrecut la " cititori ".
Da da.
Si iti zic pentru penultima data, descrii genial.
Si vreau FF nou ! Acum !
Haaaai.

Vrem nextul ? :-S ((((((((

Woww, nu pot sa cred ca trebuie sa termin ficul chiar acum cand am 1, 2, 3 PATRU cititori, wtf? :O

*Asta este epilogul, si da, este interpretabil, va las sa va ganditi voi ce se intampla in continuare.
Smara este din aia sensibiloasa, si da, Smara crede ca cele mai frumoase lucruri se nasc din suferinta, nu din placere, chestia asta fiind baza a ceea ce urmeaza.
Fan Fiction-ul a fost... hm, nu pot sa zic "dedicat" , ar fi prea direct... este pentru leaderul trupei grunge Nirvana, Kurt Cobain, care inseamna fooooarte mult pentru mine, pentru ce a fost el, pentru cum a gandit, pentru ca a fost un om de geniu... R.I.P Kurt Cobain- the artist, the father, the teacher, the genius, the MAN. *

Cerul e negru azi. Si poate asa va fi pentru totdeauna.
E aprilie, dar viata e in noiembrie. Abia astepta sa renasca, sa se inalte si sa pluteasca, dar... cerul e negru, si cenusa se imprastie si ii fura sufletul. Sau...miile de suflete , cum ar spune el.
Mi-e dor de prezenta lui; singuratatea imi face rau.
Se spune ca atunci cand cineva isi inalta sufletul in cenusa, ii poti simti sufletul cum colinda inca pamantul. Iar atunci toate amintirile, toate temerile pier, si nu ramai decat cu speranta ca te va lua aproape de dansul cat mai repede cu putinta. Dar eu nu il simt. Mi se pare ca a plecat mult prea departe, undeva unde nu vrea sa fie gasit, undeva unde doar sufletele superioare, sufletele care, printr-o minune, au ajuns la nirvana, sa se poata apropia de el. Mi se pare de neatins. Iar eu, un muritor mult prea simplu si speriat pentru a avea capacitatea sa ajunga catusi de aproape de spiritul lui. Nici chiar Boddah nu se mai simte...
I-am vazut stand nemiscati, cu mainile impreunate intr-o stransoare eterna, cu fetele schimonosite spasmodic, in chip resemnat. Parca incercau sa planga pentru ultima data.
Camera lui Wendy, murdara de sangele cadavrelor, rasuna tresarind de melodia ce se auzea infundata. Iggy Pop and The Stooges. Vesnica sintagma salbatica se rasfrangea parca din tavan, contrastand in mod straniu trupurile intacte zacand pe tavan. Atat de palide, atat de inocente... aveau pleoapele vinetii si buzele albe, murdare de pata ultimului sarut.
Doua revolvere de calibrul 45 zaceau de o parte si de alta a celor doi morti, iar in aer se simtea izul fumului care se desprinse cand au apasat pe tragaci. Inimile le erau perforate vizibil, legate pentru totdeauna intr-un juramant sacru, de netagaduit, promisiune scrisa cu acelasi sange.
Helesteul va fi de acum martorul lor tacut, pentru totdeauna. Martorul suferintei care ii aduse impreuna, sangele pe care il purtasera amandoi. Si erau acum alaturi de Wendy.
Iar eu nu o voi omori pe Odile. Simt ca orice contact cu moartea din nou, cu sangele rosu prelingandu-se dintr-o inima suferinda, ma va departa si mai mult de nirvana, si de ei amandoi, de sufletele lor incatusate in aceleasi lanturi.
Imi este frica pentru Kurt.
In putinul timp pe care mi-a fost dat sa il petrec alaturi de fratii mei, sora mea m-a invatat ca suicidul este un pacat capital, pe care Dumnezeu, zeul suprem in care se incred toti muritorii, fauritorul noptii si al suferintei, nu l-ar ierta niciodata.
Kurt a fost un om bun. Inocenta si naivitatea l-au adus in pragul disperarii, dar era un om superior, capabil sa treaca chiar si de nirvana. Era un om al suferintei. Locul acela frumos, cu verde si soare-paradisul, locul acela necunoscut il astepta. Dupa atata intuneric, dupa atata cenusa, urma sa gaseasca lumina. Chiar dupa ani de suferinta si chinuri, chiar si fara Boddah, ar fi ajuns acolo.
Dar legandu-se de Iris, de parul ei rosu si ochii negri si intunecati, legandu-se de propunerea ei de moarte usoara si supusa, a fost consimtirea de a pasi portile Iadului, lasandu-si sufletul suferintei pentru totdeauna de acum incolo, iar asta pentru ea, pentru sora si iubita lui.
Dragostea nu mai inseamna, in fond, nimic, cand nu mai exista. Poate doar amintirea ultimei suferinte, a ultimei flacari din incendiul starnit in inima muritorilor in clipa cea din urma. Au prefacut suferinta intr-o iubire simpla, fara vorbe, fara fapte, doar din priviri... au aplicat spre ideal, cu ochii inchisi, fara sa ii stie nimeni, si au ajuns, ohh, sunt sigur ca au ajuns amandoi atat de sus, purtati de vantul infricosator... mai sus decat au avut timp sa isi dea seama.
Dar eu voi ramane pentru totdeauna singur, si nu imi ramane decat sa ma intorc din tarana din care m-am ridicat, poate singur, ca sa am cale asigurata spre focul care ii incolteste acum si pe ei, sau poate se vor indura de mine si ma vor inalta ei insisi, singur, stins acum de moartea previzibila a oamenilor unei suferinti curate, stins de dragostea lor oarba, chinuita, ca un anevrism cerebral.


THE END.

S-a terminat :o3
Ce sentiment :-, nu prea placut. Eu , si sunt sigura ca nu doar eu , am fi vrut sa continui , si avand in vedere ca tu ai o imaginatie HUUUUUUUGE , ai fi putut continua pan' la infinit :o3 dar nu , ca tu esti rea , si ne faci sa ne rugam de tine mereu :-<

Ador tot la ficul asta splendid scris de tine :o3