Aneurysm

Ce frumos ai descris.
Sunt curioasa ce o sa se mai intample cu Iris si Kurt ;.
Next ?

Pun si eu next. In sfarsit. =)


Chapter 16
Ceata isi topea mrejele in umbrele diminetii. Simteam broboanele de sudoare fiind absorbite de fruntea infierbantata. Si Iris... care dintr-o data devenise insuportabil de sprijinit, insuportabil de privit... vedeam in ochii ei visele unui om vinovat, ii vedeam teama si grija, furia pe care o abatea asupra ochilor mei si mai ales, dezamagirea care ii brazda chipul. Cu trasaturile contorsionate, cu ochii lasati in jos, se sprijinea cand de mine, cand de Dorian, oftand incet. Nu spunea nimic, terminase sa se mai vaite. Din cand in cand, Dorian ma fulgera cu o privire plina de venin, ca si cum eu as fi fost vinovat de toate cate se intamplasera, eu eram cel care ar fi trebuit sa se simta responsabil pentru... sau poate era doar enervat ca pe langa faptul ca nu facuse rost de heroina, mai trebuia si sa care un cadavru viu pe strazile murdare si intortocheate din Aberdeen.
La numarul 66 pe Jackson Street era o casa mare, impunatoare, construita in stilul rustic al secoului al XVIII-lea, cu o alee strajuita de brazi si pini emanand un miros puternic, care conducea spre intrare. M-am oprit o clipa in fata gardului urias , contempland turnurile care se inaltau in zarea cenusie. Am luat-o pe Iris de mana, simtindu-i vena pulsand puternic in locul in care se taiase cu sticla. Ma stranse tare, privind in jos cu ochii intacti, negri si in linistea mortuara care insotea aleea pietruita, puteam sa ii aud inima batand la intervale neregulate, si buzele intredeschise , murmurand o rugaciune intr-o limba pe care nu o cunosteam.
Usa masiva din pal, de la intrare, se deschise cu un scartait scurt, iar Iris inainta tremurand, parca profanand un loc sacru. Dintr-o data, din ambele parti ale camerii intunecate, aparura doi oameni. Din stanga, un barbat scund, robust, cu o barba carunta, si niste ochi mici, albastri, de un albastru palid, cu fata congestionata, iar langa el, o femeie cu mult mai inalta, cu un parul rosu ca al lui Iris, cu fata alba, plansa. Inainte sa imi dau seama unde sunt, i-am auzit pe cei doi inabusind un tipat, ca o reverie, si imbratisand-o pe Iris cu lacrimi in ochi, suspinand scurt.
-Mama, eu..., ingana Iris.
-Iris, in sfarsit... in sfarsit te-ai intors !

*

Barbatul robust ma fixa cu o privire plina de venin, incremenind in fata mea, cu venele pulsandu-i la tample. Iris se desprinse dintr-o data din imbratisarea mamei sale si aproape urla:
-EL NU A FACUT NIMIC!
-Iris, spuse tatal ei aproape uimit de tonul fiicei sale. Iris, ce s-a intamplat?
-A...am...am...
-Ai baut, completa mama ei, privind in gol, cu ochii negri cautand sprijin, cu mana inclestandu-se pe marginea dulapului de la intrare.
Iris lasa capul in jos, privindu-si picioarele umflate si continua :
-Si... si eram pe strada, si eu... adica, am... si nu m-am putut sprijini de... si atunci a aparut Kurt si m-a...
-Kurt, murmura tatal ei,privindu-ma insistent.
-Si a avut grija de mine, incheie Iris scurt. El si Dorian, completa, aratand spre Dorian care statea in tocul usii, privind mirat in casa uriasa, mobilata in stil rustic.
Mama lui Iris isi intoarse dintr-o data privirea spre el, analizandu-l din cap pana in picioare, inghitind in sec.
Tatal se apropie de mine si imi intinse o mana mare , grea, brazdata de ridurile batranetii. Am privit o clipa nedumerit in ochii lui spalaciti, si i-am intins si eu mana, simtindu-i stransoarea uscata.
-Merci,...
-Kurt, am soptit.
-Multumesc Kurt, ca ai adus-o acasa.

Ai descris foarte frumos casa si tot.
De cate ori trebuie sa mai zic ca scrii genial ?
Sunt curioasa ce o sa se intample mai departe.
Next ? :o3

Nextiiii ! =)

Chapter 17
-Eu sunt Lenland, spuse schitand un zambet timid.
Ma saturasem sa repet ca ma numesc Kurt.
Dar Lenland... Lenland imi amintea de tata. Numele lui imi amintea de tata. Cum imi intindea mana lui mare, pe care eram intotdeauna inspaimantat sa o apuc, si de ochii lui albi, incolori, ochi cu care nu puteai sa vezi, nu puteai sa simti... nu stiam , in fond, nimic despre tatal meu. Singura particularitate pe care o observasem, si pe care mama o injura de fiecare data cand isi amintea ca Lenland exista, era obsesia lui pentru intergrame, pe care le completa intotdeauna cu creionul. Singura data cand intrasem in apartamentul lui, era ticsit cu carti ieftine cu rebusuri, completate cu grija si ordine. Si totusi, nu am inteles niciodata de ce mi l-am amintit intotdeauna astfel.
-Multumesc ca ati adus-o acasa...
Ma saturasem sa repete asta. Era obositor, si mai ales, enervant.
Am privit in ochii tristi ai lui Iris, cu pupilele dilatate, si mi-am simtit privirea incurajand-o cu licariri de ametist, cu ochii frematand de stralucirea din adancul intunericului ochilor ei.
Mi-am bagat mainile din buzunar, l-am inghiontit pe Dorian, si am iesit in liniste. M-am intors o clipa si am privit-o iar pe Iris, incercand sa schitez un zambet. Ea isi lasa capul in jos, cu pumnii stransi, cu ochii inchisi si gura ramasa intredeschisa.
Simteam privirile parintilor ei arzandu-mi tamplele, congestionandu-mi simturile. Fata imi era plina de sudoare. L-am impins pe Dorian inainte si am plecat.

*

-Kurt..., sopti Iris, lasandu-si capul pe pieptul meu. Parul i se revarsa in cascade de lava fierbinte, imi topea sentimentele, imi ametea mirosul, imi inlacrima ochii si totusi nu stiam cum sa ma afund mai tare. Daca rosul ei era Iadul, atunci era o binecuvantare .
-Mama are...aaa... are niste probleme , stii? Are... are niste cosmaruri sau asa ceva... si se trezeste de cateva ori in fiecare noapte... si tipa. Tipa ingrozitor... si tipa in intuneric. Dimineata... dimineata o gasesc tot timpul plansa, si nu mai mananca, nu mai face nimic...doar priveste in gol si murmura cuvinte pe care nu le inteleg. Numele unor persoane care...
-Si tatal tau ? ...
-Spune ca e din cauza mea. Ca a suferit un soc cand a aflat ce am facut. Dar... dar sunt aproape doua saptamani de atunci, ar trebui sa inceteze... am incercat sa o linistesc. Nu e din cauza mea, oricat ar incerca tata sa ma faca sa cred ca sunt vinovata de... pana la urma ce treaba am eu cu manastirea Parma, si Augustin si Dorian? Tot timpul vorbeste de asta . Eu unde sunt aici?...
-De Dorian?
-Da. Ah, nu ... nu de Dorian-Dorian, adica nu de Dorian al tau. Nici macar nu il cunoaste, nu? Odile e din Franta.
-Nu stiu unde am mai auzit numele asta, cred ca e...
-Odile e mama. Stii , luat niste calmante si... nu mai pot sa stau cu ea. Sa o vad, sa o aud, sa o simt... e prea dureros.
-Te-as invita la mine, daca nu as sta sub un pod .


merci ca cititi .

Doamne tu si cu numele tau de Odile sau cum se scrie =))
Imi place cum descrii. Iris ar face bine sa vrea sa vina sa stea sub pod ! Ar trebuii sa fie nebuna, da' na...
Pai, nu prea stiu ce sa mai zic. Next ?

Am terminat si eu in sfarsit nextul. XD

Chapter 18
Gheata, murdara de destinul pestilor in mainile lui Dorian, imi apasa palmele pe pamantul ud. Incercasem sa construim un adapost improvizat, dar lapovita si grindina ne stricasera complet planurile, si nu ne mai ramanea decat sa ne ascundem smeriti in cariera de piatra si sa incercam sa nu bagam in seama gheata care ne inconjura. Sa veghem noptile de creaturile fantastice care trimiteau gheata.
Mi-am ridicat rucsacul, incercand sa mai gasesc resturi care sa ma ajute sa ma incalzesc. Frigul imi inghetase simturile, si desi nici macar nu il mai simteam, stiam ca exista si odata puterea lui naucitoare ma va propulsa spre alte lumi, spre lumea ghetii. Si mi se facea frica.
Am bagat mana in latul dinauntrul rucsacului, pentru ca acolo imi tineam de obicei bandana. Am cautat lung, adanc, cu ochii iesiti din orbite, congestionati, dar tot ce am gasit fusese lantisorul mamei. Nu stiu ce cauta la mine, nu mai vroiam, in fond, sa stiu nimic de ea. Dar totusi, dragostea unui fiu pentru cea dintai persoana pe care o vede, pentru cea dintai minune pentru care o simte, nu se termina niciodata, oricat de mult arsenal a-i avea in suflet. Era singurul cadou pe care mama mi-l oferise vreodata, si totusi, cred ca si atunci era intr-o stare febrila de betie, pentru ca dupa ce mi-l oferi, cu mana tremuranda si venele pulsandu-i la tample, dupa ce ma imbratisa, cu respiratia alcoolica ridicandu-mi parul de pe ceafa, ma impinse brutal pe canapea, ma privi uimita si incepu sa rada, facand tandrul gest cu degetul mijlociu ridicat.
Imediat dupa ce plecase si eu am reusit sa imi revin in starea normala, sa ies din ameteala faptului care ma speriase, am indesat lantisorul in buzunarul rucsacului si nu mi-am adus niciodata aminte de el. Pana acum.
Luna isi revarsa razele albe pe bijuteria din argint, prevestind fantasme si forme deasupra medalionului. L-am studiat atent. Era un ingeras cu chipul bland, cu ochii mari si goi, tinand in mana o perla
(o viata intr-o perla, perla din adancurile unei inimi de gheata)
si zambind copilaresc. Ingerii sunt copii pentru totdeauna. Singurii care pot, intr-adevar sa reziste tentatiei unui vis adolescentin, singurii care vor ramane pentru totdeauna imortalizati in varsta puritatii. Atunci mi-am amintit ce imi spusese mama , cand, acum multi ani, poate intr-o alta viata, necunoscuta, imi daruise pretiosul dar. „Asta reprezinti tu pentru mine, un ingeras”. Si imi mangaiase parul blond, fara sa rada, fara nici macar sa clipeasca. Dar in momentrul acela, simteam ca nu o cunosc. Era ca un vis, ca o revelatie. Si totusi nu as fi vrut sa se risipeasca vreodata. Era o realitate care imi doream doar sa o visez, pentru ca visele nu mor niciodata. Realitatea piere sub ochii tai in fiecare zi .

*

Iris statea neclintita pe vesnicul ei fotoliu verde de la Misfits, privindu-ma ciudat, cu o privire goala, inspaimantatoare, plina de durere si inocenta.
-Iris..., am rostit stangaci , incercand sa nu ii las privirea sa ma ameteasca.
-Sunt mai aproape de moarte acum, pufni Iris, cu o voce resemnata.
Am privit-o buimac, ametit. Scenarii sumbre mi se profilau in minte, si inainte de a da drumul fantasmelor care imi alcatuiau fiinta , inainte ca Boddah sa se dezlantuie complet, Iris adauga pe un ton sters:
-Azi implinesc 19 ani.
Inchise ochii si ramase nemiscata.
M-am apropiat incet de ea, si inainte sa imi dau seama ce fac, inainte sa reusesc sa il stapanesc pe Boddah care ardea in venele mele, mi-am adancit mana in buzunarul hainei si am scos lantisorul mamei. L-am privit o clipa uimit, cum statea smerit in palma mea, si simteam ca ma arde, ma innebuneste, acel mic inger in mana unui pacatos... cea mai dalba floare rapita de intuneric. M-am grabit sa scap de povara coplesitoare care imi ingreuna podul palmei, si am intins lantisorul catre Iris, cu ingerasul privindu-ma nedumerit, cu ochii lui atintiti in ai mei, ametindu-i...
Iris deschise ochii si ma privi. Ochii ei erau plini de dalbetea florilor din intuneric. Apuca lantisorul si se ridica impletucindu-se. Incuie usa magazinului si isi incolaci bratele in jurul gatului meu, strangandu-ma strans, parca vrand sa ma sufoce complet... ii simteam aroma ucigatoare peste intregul meu trup, iasomia ei si parfumul primavaratec de portocale.
Am privit naucit cum isi atarna lantisorul peste gatul alb, ca un contrast inspaimantator dintre Raiul si Iadul fiintei mele, cu ingerasul privindu-ma rugator si Iris agresiv, si atunci am hotarat sa aleg Iadul.
Iris se apropie si isi descheie bluza neagra, cu pieptul tremurandu-i si sopti, aproape neauzit.
-Eu...abia astept sa mor... cu...cu tine.


Nu , si nu o sa descriu cum Kurt si Iris fac sex ! =))

=)) Nu o sa descrii )
Imi place
Descrii foarte frumos, si toate alea, stii deja !
Hai next, sa vedem ce mai fac aia doi ;

merci ca cititi. serios, merciiii .

Chapter 19
Dimineata fusesem supus unui interogatoriu aprig de catre Dorian, care era foarte, dar foarte intrigat de faptul ca „imi arcuisem buzele intr-un mod sec, care dupa parerea lui incerca sa fie un zambet”. Zambetul era in fond, o manifestare a ceea ce multi numesc „fericire”. Fericirea pe care nu o cunosteam, sau imi era frica sa o cunosc. Fericirea nu era o stare permanenta, era doar o betie plina de extaz. Pe cand, tristetea interioara, sau cel putin melancolia vietilor pierdute, era ceva permanent, era ca un mod de a trai. Fericirea era partea intunecata a trisetii. Nu isi are locul in vietile noastre, pentru ca doar ne ameteste si ne hipnotizeaza, ne urmareste in transa si ne implanteaza in vene un tel unic si comun, acela de a cunoaste din nou si pentru totdeauna fericirea. Un tel care nici macar nu exista, pentru ca fericirea vesnica este totusi efemera, pentru ca fericirea ar putea muri oricand, nu ar trebui decat ca noi sa avem vointa necesara sa o distrugem, si sa distrugem astfel iluziile pe care le provoaca, dar odata gustata, fericirea nu mai putea sa iasa din viata cuiva.
Dar nu zambeam pentru ca eram fericit. O forta interioara
(Boddah)
imi controla miscarile, si totusi nu stiam cum sa o opresc. Nu ma gandeam decat la Iris, la parul ei ca focurile Iadului, care se inaltau si imi ardeau pielea, la ochii ei intunecati, la luminile goale care se ascundeau in ei, si ma umpleau de o inspaimantare frenetica si stralucitoare, careia nu ii puteam rezista, dar nici nu vroiam, la mainile ei albe cum porunceau cursul mainilor mele , si buzele rosii...prea rosii, parca insangerate, parca infruptandu-se mereu si mereu din carnea si sangele muritorilor, din carnea si sangele meu... dar nu vroiam sa o opresc.
M-am intors spre Dorian si am incercat din nou „sa imi arcuiesc buzele”, dandu-mi ochii peste cap. Dorian incepu din nou rasul isteric cu care ma delecta zi de zi si urla:
-Ahaaaaa ! Stiu euuu ! Te duci sa vezi „tipa” ! zise el, facandu-mi cu ochiul.
-Daa,... tipa, am spus incercand sa par la fel de entuziasmat si aiurit ca si el.
-Maaa ! Nu se zice „tipa”, spuse Dorian pe un ton jos, sters. Se zice „tipaaaaaa” ! , completa cu un puternic extaz in voce.
-Da, bine, am spus plictisit.

*

Isi strivi buzele de ale mele, lasand savoarea noptilor trecute, cu o mireasma puternica de iasomie, si isi inclesta unghiile in parul meu, tragandu-ma mai aproape.
-Kurt, sa stii ca...ca ma bucur ca ti-a placut Iggy Pop.
-Eu...aaa...da, ma bucur. Ma bucur...
-Bucuria nu e ceea ce pare. E o stare efemera, niciodata nu e de ajuns, si...
Am privit-o uimit, si mi-am vazut reflexia in ochii ei fara fund, parca as fi vorbit eu, parca as fi vorbit cu Boddah. Era ca o intruchipare a fiintei mele interioare. Am sarutat-o, simtindu-i focul arzandu-mi buzele uscate.
-Tata... to timpul ma intreaba de tine. Nu stiu ce i-ai facut... ai mai vorbit tu cu el?
-Nu, de cand l-am vazut la tine, nu...
-Apuf... se comporta asa de ciudat, stii ? intreba ridicand o spranceana. Adica, a terminat si cu The Beatles, cu obsesia lui de... de cand il stiu. Cand eram mica, imi amintesc perfect... pe John Lennon si... si cat il uram pe Paul McCartney. Si mai ales nu mai completeaza integrame cu creionul... tata e obsedat de integrame, cred...
Atunci am incetat sa o ascult. Mintea mea modela scenarii pe care cu greu puteam sa le distrug. Ma uitam in gol, incercand sa disting lucrurile din jurul meu, pana ce Boddah trimise sufletul unui strain la suprafata si Iris vorbi iar.
-Aaa... apropo, cred ca o sa refuz invitatia ta pentru pod. Cred ca stiu ce e cu mama si trebuie sa ma ajuti, spuse Iris sumbra, serioasa. Am gasit... am gasit jurnalul ei,sau asa ceva... oricum, gandurile ei.
Scoase din buzunarul jachetei un caiet legat in piele neagra, mazgalita, cu incuietoarea mica argintata, sparta.
-Scrie ceva ce... ce nu prea inteleg, dar cred ca tu poti... daca il cunosti asa de bine, sau... sau l-ai putea intreba, continua ea privind insistent caietul.
Inainte sa imi dau seama ca nu o ascultam, ci doar ma pierdeam in ochii ei, usa de la Misfits se deschise si in magazinul stramt, imbacsit de mirosul vechi al posterelor si CD-urilor, primi in bratele lui primul client din ultima saptamana. Purta o uniforma albastra si se apropie de tejghea, scotand din buzunarul de sus al camasii, o bucata cartonata de hartie galbena, slinoasa, cu portretul noului client si se recomanda ca fiind agentul Thomas Mars.
-Kurt Fradenburg? Intreba fulgerandu-ma cu o privire ciudata.
Am privit-o pe Iris, cu pielea care incepuse sa i se faca vinetie si am raspuns soptit:
-Da.
-Ei bine, domnule...aaa...Kurt Fradenburg, va invitam sa ne urmati la sectie.


=))

CE A FACUT KURT ?:O
EL E NEVINOVAT ! E UN INGER ! Ok, sunt tampita. )
Deci, pune next ca sunt curioasa ce are ma-sa si ce se intampla cu Kurt.

Iuuiii, ce de idei aveti voi ! =))

Chapter 20
Pereti plini de igrasie, cu urmele si sangele tuturor detinutilor imprimate pentru totdeauna pe tencuiala veche, imbratisau sectia cu un miros greu, mortuar.
Agentul Mars imi arata un scaun murdar, din lemn, asezat in mijlocul sectiei, cu spatele spre usa si imi spuse sa ma asez. L-am ascultat iar el s-a asezat pe scaunul masiv din piele de la birou, privindu-ma cu ochi superiori. Isi freca mainile si rasfoi cateva clipe niste foi impratisate pe birou.
-Domnule ... Kurt, spuse el incercand sa se abtina sa nu rada. Lua dintr-o data o infatisare serioasa si continua : Imi pare rau ca trebuie sa fiu tocmai eu care va da tragica... da, foarte foarte tragica veste, si vreau sa va spun ca in cazul in care o sa suferiti un soc, conducerea va poate oferi oricand un consult psihiatric, desi speram ca nu vom ajunge la asemenea masuri extreme, pentru ca , vedeti dumneavoastra, evenimente tragice se intampla peste tot si nu trebuie sa credem ca suntem primii sau ultimii care trec printr-o asemenea situatie , printr-o asemenea experienta, daca vreti sa ii zicem asa, si vreau sa... Se opri, gafaind. Fata ii era rosie si transpirata.
M-am uitat la el intrebator, cu o spranceana ridicata in sus. Thomas Mars ofta si spuse sec, dand din umeri:
-Mama dumneavoastra a decedat miercuri, 5 februarie, la orele 19.26.
Am continuat sa il privesc perplex, tintuindu-l cu aceeasi privire otravitoare.
-Asa... si? Si continuati...
-Aaa, spuse incurcat agentul Mars. Pai... cum sunteti singurul mostenitor, si cum in testamentul lasat de... de doamna Wendy Suzanne Bret, numai dumneavoastra sunteti trecut... pai...aaa , cred ca averea ei va apartine. Am contactat cativa avocati de stat si doamna Bret nu avea decat o datorie de cateva mii la Banca Office Deal Brothers & Co. , care va fi achitata din suma de... de 21.000 de $ din venitul pe care il avea in momentul decesului. De asemenea, proprietatea privata si terenul depe Kansas Street la numarul 128 va apartine. In orice caz, sunteti fratele decedatei sau...?
-Sunt... aaa... sunt fiul ei. Da.
-Ah, fiul ei. In cazul asta, cred ca si biletul de adio va apartine, spuse intinzandu-mi peste birou o hartie mototolita.
-S-a... sinucis? Am intrebat cu un nod in gat.
-Oh, imi cer scuze ca am omis acest detaliu. Da, in urma anchetelor medicilor legisti si ale autoritatilor prezente, verdictul este sinucidere, mai ales ca asupra victimei s-a gasit si o arma de calibrul 45. Se pare ca doamna Bret a avut o moarte usoara, sinucidere prin impuscare. A fost gasita de un anume domn... Lenland Fradneburg, in dimineata zilei de 6 februarie si...
-Lenland?
-Da, va suna cunoscut?
-Aa... Nu, nu am inteles, am mintit.
-Daca doriti, puteti vedea cadavrul decedatei la Morga Locala Harbor. In orice caz, in curs de doua zile, cadavrul trebuie ingropat sau incinerat, dupa cum doriti. Voi da niste telefoane si pentru un sicriu, daca vreti sa va ajut sau...
-Nu, e in regula, ma descurc, am spus si m-am ridicat, indreptandu-ma spre iesire.


thanks for readiiiiiiing .

Kurt e bogaaaat. Acum il ia pe Dorian si locuiesc in casa aiaaa. Si vine si Iris. :>
Ok, eu sunt mai tuta. Deci ai descris foarte frumos si bla-bla.
Imi place acest Fan Fic muult.
Next de 100 de metri ?

Iris a scris:

Ha ! Miracol Dumnezeiesc ! Ti-am gasit o greseala !
Intai ai zis ca ii zice " Mama dumnevoastra a decedat ", si dupaia il intreaba daca era fratele si el zice ca era fiul. Deeeci...
Oricum, nu conteaza. Se facu Kurt cu avere. Noroc ca nu facuse nimic rau ! Ca daca nu se enerva Irina.
Ai scris frumos, ca de obicei.
Next ?

maa, cum vezi tu tot ! =)) esti pshyco sau ceva? :-ss
m-a speriat dracusorul de la inceput. =))
in apararea mea, spun ca tocmai bausem o bere inainte sa scriu. defapt, nu in apararea me, doar ca sa se stie si sa iti fac descoperirea si mai valoroasa. 8->
Merci ca mi-ai spus, eu puteam sa il citesc de 10 ori ca nu imi dadeam seama. :"> ><


Iuuiiii. Si nextul XD :


Chapter 21
Oricat de mult mi-as fi dorit sa reusesc sa ma conving ca mama nu insemnase nimic altceva decat o iluzie a unei copilarii intunecate pentru mine, nu puteam. Trebuia sa oblig miile de suflete, aflate sup stapanirea suprema a micului Boddah, sa accepte ca singura persoana pe care o vazusem pentru multi ani, ca un naufragiat, nu imi modelase sau influentase cat de putin caracterul si persoana. In fond, chiar o iubeam pe mama. Cand te nasti, primesti dragostea, ca un dar ceresc. Iar dragostea este impartita, cu o parte bine definita si limitata , pentru cei care te aduc pe lume. Celelalte izvoare seaca sau isi pierd din consistenta in timp, insa dragostea pentru o mama, indiferent cat de mult am incerca sa o orientam spre alte culmi, spre alte vise, se intoarce intotdeauna sa ne bantuie,ca o amintire nevruta, ca o lume necunoscuta, si nu stiam cum sa reactionez stiind ca dragostea mea, putina dragoste care imi ramase suspendata undeva, in intuneric, intr-un suflet pierdut,se va stinge odata cu Wendy, va intra in tarana odata cu mama...
Pasind dupa atata timp pragul casei in care cosmarurile mele au prins viata pentru prima data, ma simteam ciudat, cuprins parca de un fior de groaza, ca si cum cineva nu ma vroia aici, ca si cum nu fusesem invitat. Am privit uimit in jur o clipa, incercand sa imi amintesc locuinta veche de pe Kansas Street. Timpul imi sterse amintirile. Sau poate sufletul, satul de fantasmele groazei si ale noptii, le sterse intr-un acees de furie... sau de placere.
-Aaa, deci asta e casa ta, murmura Dorian, ca pentru sine.
Imi luase mult sa il conving sa isi paraseasca podul care il adapostise mult timp, cu care isi impartise necazurile si suferintele ani de zile , si totusi o facusem dintr-un impuls egoist, pentru ca stiam ca nu as fi rezistat fara el.

*

Kurt,
Sa stii ca imi pare rau. Nu stiu cum s-a intamplat sa pleci, credeam ca erai plasmuirea mea, erai modelarea mea, ca eu eram singura care avea dreptul sa iti dea alta forma, sa iti dea alta viata. Dar e mai bine asa, ma bucur ca ai plecat, pentru ca azi a fost prima zi in multi, multi ani cand nu am baut si nici nu am pus mana pe droguri. Dar nu mai pot stiind ca tu esti undeva departe, unde nimeni nu te stie si nu te simte, asa cum prezenta ta a ramas pentru totdeauna in aceasta casa, si cunoscandu-te catusi de putin, stiu ca duci o viata grea. As vrea sa te intorci aici, unde iti e locul, unde ti-a fost tot timpul locul, dar stiu ca atata timp cat voi fi aici, tu nu te vei intoarce nicicand, asa ca eu voi pleca.
Sa nu crezi ca o fac pentru tine, nu, niciodata. O fac pentru mine, pentru simturile mele egoiste, pentru ca eu nu mai pot rezista, si in sigurul moment de claritate si limpezime pe care l-am avut, mi-am dat seama ca nu insemn nimic pentru nimeni, ca viata mea pe acest pamant este nula si niciodata nu voi reusi sa compensez greselile facute. Asa ca, inchei cu o imensa greseala , acum.
Te rog, sa ma inmormantezi undeva la marginea lacului, unde sa nu ma stie nimeni, unde nimeni sa nu stie ca se distreaza pe pamantul unui mort.
Si, ca o ultima dorinta,te rog, Kurt, spune-i lui Lenland ca l-am iubit mult, mult, cum nimeni nu poate spune, si imi pare rau, dar e vina lui pentru ca am ajuns cum am ajuns , caci din momentul in care el m-a lasat, lumea mea s-a prabusit.
Fradenburg, Lenland, Jackson Street, 102A .
Tu reprezinti pentru mine un ingeras.
Te iubesc , Kurt. Mai mult decat orice pe lume.
Adio,
Wendy.”


multumesc ca cititi.

Uuu, ce frumos descrii. ; Cred ca e a 100 a oara cand zic asta :-|
Pai, nu prea stiu ce sa zic. :-?
Sa vedem ce se mai intampla mai departe.
Este adorabil acest FF.
Next ?